Circuland cu metroul expiratilor

Imi trec sufletul prin aparat cu fiecare compostare a cartelei de metrou. M-am saturat de zgomotul bifarii cartelei. Cobor treptele de la metrou, acelasi miros de aer statut, aceiasi oameni privind in gol, obositi de atata trezit devreme, aceleasi fete triste ca mai incepe o zi de munca. Se rasfoieste ziarul “Ring”, ce noutati mai sunt, fata de la pagina cinci, eventual vreun scandal cu Nati Meir care mai nou a intrat la parnaie. Locurile de pe peron se ocupa imediat. E ca o mare sala de asteptare. Oamenii arata ca niste benzi magnetice, cartele de doua sau de zece calatorii care se termina si se condamna singure pe peronul mediocritatii. Toti la fel. Aproximativ o generatie de produse pe banda, inseriati, robotizati si expirati. Toata lumea sta. Ne privim unii pe altii,

Ne comparam o clipa,dupa care intoarcem privirea si gasim alt punct de reper

Nu staruim ca nu e frumos sa te holbezi. Mie imi place sa ma holbez. Sa studiez fiecare amanunt al oamenilor. Doamna din dreapta mea are pantofii rupti. Probabil ca nu si-a mai cumparat o pereche de vreo patru, cinci ani. Dresul i s-a scamosat, iar fusta care ii acopera pe jumatate gambele groase vine ca un sac. Poarta un pulover gri nici prea larg dar nici prea stramt dar care s-a strambat de la atatea spalari. Ma intreb cu ce detergent isi spala hainele. Oare cu Dero?Probabil. Pare genul de persoana care sa-si spele hainele cu Dero. Isi freaca palmele de poalele fustei. Este ingrijorata. Ridic privirea sa-i vad mai bine fata. Nu are mai mult de 35 de ani, desi pare de vreo 50. Grijile si-au lasat amprenta pe chipul ei brazdat de riduri. Are cearcane. Oare de cand nu a mai tras un somn de-a binelea?Cred ca nici ea nu mai stie. Sa ghicesc. E o doamna care lucreaza la un ghiseu, plictisita sa faca in fiecare zi acelasi lucru, acelasi lucru. Ar putea foarte bine sa fie si o femeie de serviziu, dar nu asta conteaza. O fi telefonista. Se poate si asta.

Se aude un huruit indepartat. Imi dezlipesc privirea de la ea.

Si se aduna lumea, se aduna. Ceasul de pe peron arata ora 7.30, iar dedesupt…7.45. Crima si pedeapsa. Orice intarziere poate aduce o mustrare la serviciu sau sine stie…pe timp de criza nimic nu mai este sigur.

Se ridica lumea de pe scaune, sa fie cat mai aproape de usi cand va sosi metroul. Huruitul se apropie. E momentul.

Se opreste metroul, se deschid usile, si lumea navaleste buluc inauntru, in speranta ca mai gaseste un loc. Multi raman dezamagiti. Cate doi cate doi se imping in fata unui scaun si mereu se gaseste un al treilea care sa se aseze, lasandu-i cu ochii in soare.

Tot vagonul s-a umplut. Suntem ca niste cersetori muti. Am mai cersi o ora de somn dar nu se prea poate. Barele din metrou nu sunt niciodata curate. Ne-am indobitocit. Nu putem daca nu ne spijinim de ele pentru ca altfel ne-am pierde echilibrul.

Cata recursivitate. Aceleasi fete triste.

Oamenii par niste marionete care se balangan de colo colo la fiecare miscare. Ne lovim unii de altii baiguind din cand in cand “pardon” si petrecem astfel toata viata in metroul fara de sfarsit care ne inghite si pe zi ce trece ne transforma intr-o gramada de nimicuri. Nu ridicam niciodata privirea din podea.

Mie imi place sa privesc in gol de-a lungul cablurilor de pe peretii tunelului. Ma fascineaza. Parca sunt niste fire care ne tin inca in viata, ne alimenteaza si ne fac sa mergem mai departe.Asta este. In cablurile alea este urma mea de speranta. Acolo gasesc tot ce am nevoie. Nu o sa-mi mai desprind privirea de la ele.